IUBIRE ŞI MORALĂ

    Când mi se adresează un pacient, îl întreb ce probleme are. El şi le expune. Confrunt cele auzite cu ceea ce văd şi, astfel, dialogul demarează. Iată-mă examinând câmpul bărbatului care stă în faţa mea. După toate semnele, acesta, în existenţa sa anterioară, şi-a ucis din gelozie soţia. Prin urmare, în actuala sa viaţă este periculos să aibă familie şi, în genere, să întreţină relaţii de durată cu femeile. Deasupra capului acestuia însă observ sufletul unui copil. Acesta are puţine şanse să vadă lumina zilei: ori nu va fi conceput, ori va muri. în actuala existenţă, moralitatea şi idealurile reprezintă, pentru pacientul meu, valori absolute. Noţiunea de „gelozie" ascunde nu atât un instinct posesiv, care s-ar traduce prin teama de a rupe legăturile, cât o frică de a pierde idealurile, moralitatea, visurile şi speranţele. Astfel, bărbatul şi-a ucis soţia nu atât pentru faptul de a fi rupt relaţiile cu el, cât pentru că ea jignise, în ochii lui, moralitatea şi concepţia pe care o avea el despre onestitate.
    Judecând după configuraţia karmică, acestui om nu i se va permite, în actuala existenţă, să întemeieze o familie, cu toate acestea, el trebuie să aibă copii. Însă, dacă moralitatea şi idealurile vor fi puse mai presus decât iubirea, el se va alege, cel mai probabil, cu un cancer la prostată. Iar procesul a şi început. Ceea ce înseamnă că, încă de pe acum, el nu reuşeşte să treacă de această probă.
Bărbatul masiv din faţa mea mă priveşte, în spatele ochelarilor i se citeşte aşteptarea.
— În următorii doi ani e posibil să aveţi mari probleme de sănătate - îi spun. Ar trebui să aveţi un copil, dumneavoastră însă vă opuneţi.
— Nu pot avea un copil - răspunde el. Sunt preot catolic, ne este interzis să avem familie.
— Într-adevăr, nu se poate să aveţi o familie, cu toate acestea, trebuie să aveţi copii.
— Dar este imoral.
— Desigur - am căzut de acord. Aceasta se opune moralei, dar nu se opune iubirii şi legilor supreme ale Universului.
— Bine, şi dacă mă voi strădui să fiu corect şi moral, ce se va întâmpla atunci?
— O să fiţi moral, însă nu şi corect, asta în primul rând. în al doilea rând, o să vă alegeţi cu un cancer şi va fi un mare noroc dacă nu se va declanşa de la bun început un amplu proces de metastazare.
— Reiese că vă opuneţi moralităţii?
— Nici vorbă. Am fost mereu de partea moralităţii şi, în felul acesta, mă îndreptam spre moarte, fără a fi conştient de acest fapt. Simţeam, deseori, cum se ridică în sufletul meu valuri de cruzime, dar nu înţelegeam de unde vin. Mă consideram vicios dintru început şi, de multe ori, am vrut să-mi pun capăt zilelor, fiindcă nu vedeam schimbări în bine. De fapt, nu eu, ci sistemul meu de valori era viciat, însă lucrul acesta 1-am înţeles mult mai târziu.
Bărbatul cade pe gânduri şi priveşte tăcut prin geam.
— Spuneţi-mi, există vreo încălcare a legilor divine în activitatea mea de preot?
— Da, dumneavoastră schilodiţi sufletele oamenilor.
— De ce?
— Pentru că-i învăţaţi să fie, în primul rând, morali.
— Dar ce-ar trebui să-i învăţ?
— Oamenii trebuie învăţaţi să iubească. Când moralitatea merge înaintea iubirii, avem deja de-a face cu inchiziţia. Moralitatea şi spiritualitatea se cer predicate, subliniindu-se însă că ele vor fi mereu pe locul doi, iar atunci când se vor ciocni cu iubirea, vor trebui de fiecare dată să cedeze.
Cu cât mai riguros îşi orientează preotul enoriaşii către idealuri, moralitate şi cinste, cu atât mai mult li se aseamănă el celor pe care Hristos i-a numit învăţători de lege, cărturari şi farisei. Aceasta perverteşte sufletele enoriaşilor şi, fără a băga de seamă, ei devin tot mai neîndurători.
— Îmi puteţi explica - îl întreb - o frază rostită de Hristos: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor"?
— Biserica o explică în felul următor: când omul are mai puţine necesităţi pământeşti şi spirituale, el este mai aproape de Dumnezeu - răspunde preotul.
— Haideţi să nu umblăm cu cioara vopsită - zic eu. Cel sărac cu duhul, adică cel lipsit de spiritualitate, este, de fapt, ticălosul, nemernicul şi trădătorul, este obtuzul, stupidul şi cel de judecă strâmb. Tuturor acestora le lipsesc valorile spirituale, cu toate acestea, sentimentul iubirii le este mai apropiat şi mai pe înţeles decât celor inteligenţi, morali şi cinstiţi, dar care au făcut din inteligenţă, etică şi moralitate un scop în sine, iar valorile spirituale le-au pus mai presus decât iubirea. Ştiţi care este unul dintre cele mai minunate cântece de dragoste din lume? - l-am întrebat pe preot. Acesta ridică din umeri.
— Păi, sunt multe din astea.
— Este un cântec de-al lui Vladimir Vîsoţki(Vîsoţki, Vladimir Semionovici (1938-1980) - actor, poet şi cântăreţ rus. Cântece care se înscriu în tradiţia romanţei ruse orăşeneşti. Versuri lirice, în care comicul burlesc şi verva satirică se împletesc cu ironia amară şi cu un tragism sfâşietor.) îi zic.
— Acum îmi amintesc - îmi ia el vorba din gură şi recită: „Voi aşterne iubitelor lunci, să răsune aievea şi-n vis: eu respir, prin urmare iubesc, iar iubind, înţeleg că exist."
— Frumos cântec - am căzut de acord - dar există unul şi mai bun.
Preotul îmi aruncă o privire întrebătoare.
"— Stai, fraiere, nu vezi că e o zoaie,
C-un ochi umflat şi strâmbă la ţurloaie?
Stai, fraiere, nu ştii că-i turnătoare?
—    Mă doare-n cot, o vreau mai tare!"
Când sentimentele nu depind nici de parametrii fizici, nici de cei spirituali, atunci avem de-a face cu iubirea.
Din nou s-a aşternut tăcerea, în timp ce schiţez ceva pe foaia de hârtie din faţa mea, bărbatul încearcă să digere ceea ce a fost spus. Apoi întreabă:
— Aşadar, afirmaţi că-mi este scris să am un copil? - El şovăie. Există, de fapt, o femeie, pentru care simt o afecţiune puternică. Am socotit că nu am dreptul să cedez în faţa acestui sentiment.
— În viaţa anterioară, dumneavoastră nu aţi reuşit să treceţi de această încercare, de aceea v-a fost dată din nou. Dar, întrucât moralitatea este pentru dumneavoastră mai importantă decât iubirea, nu aţi avut cum să treceţi de această probă.
— Atunci ce ziceţi de Apostolii care şi-au părăsit soţiile pentru a-1 urma pe Hristos? - întreabă preotul.
— Aceştia şi-au părăsit nu numai soţiile, ci şi copiii, căci, vedeţi dumneavoastră, copii ei au apucat să facă. Şi, dacă tot veni vorba, ei s-au lăsat călăuziţi de iubire, şi nu de moralitate. Iar venirea lui Hristos a avut ca scop să arate lumii că spiritualitatea nu poate fi mai presus de iubire.
— Am să vă pun o ultimă întrebare - zice el. Oferiţi-mi măcar o dovadă palpabilă că reîncarnarea există.
— Există o mulţime de dovezi indirecte - îi răspund. Bine, atunci daţi-mi măcar o mărturie sigură că Dumnezeu există. Se aşterne tăcerea.
— Să ştiţi că ştiinţa şi religia nu se mai războiesc între ele -reiau eu discuţia - dimpotrivă, în căutarea adevărului, ele încep să se susţină reciproc. Sunt de părere că, pentru ştiinţa oficială, noţiunea de „Dumnezeu" şi cea de „reîncarnare" vor deveni o realitate, şi asta în foarte scurt timp.
— Nu mă pot abţine să vă mai pun o întrebare - zice bărbatul. Spuneţi-mi dar, sufletul este nemuritor?
— Păi, dacă e să ne gândim logic - îi răspund - afirmaţia că sufletul ar fi nemuritor este o blasfemie.
Observ nedumerirea din ochii preotului şi-mi duc mai departe gândul.
— Din punctul meu de vedere, este o mare eroare să credem că mai există şi altceva veşnic în afară de Dumnezeu. Dumnezeu există în fiecare dintre noi. Veşnicia este imuabilă, în sufletul fiecăruia dintre noi există ceva ce rămâne neschimbat, ceva ce este veşnic: Dumnezeu şi Iubirea. Acolo, ceea ce numim noi „spaţiu", „timp" şi „materie" nu se diferenţiază. Insă tot ceea ce este supus schimbării nu poate fi veşnic. Sufletul omului se schimbă nu numai în decursul vieţii. Deseori văd în plan subtil cum are loc formarea sufletului viitorului copil, atunci când un bărbat şi o femeie se iubesc. Cu cât mai puţine contacte sexuale au loc, cu atât mai activă este dezvoltarea acestui suflet. Acest proces de formare poate dura 1,2,3 vieţi, poate chiar mai mult. Se întâmplă uneori ca bărbatul şi femeia să se întâlnească şi, fără să-şi dea seama, să se rănească reciproc în toate valorile umane, astfel încât o relaţie sexuală între ei este de neconceput, între timp însă iubirea şi chinul lor modelează sufletul copilului, care li se va naşte peste două sau trei vieţi. Iar ei nici măcar nu bănuiesc că idila lor trecătoare sau lunga poveste de dragoste reprezintă, de fapt, căsătoria lor spirituală, care va mai dura câteva vieţi, până ce o fiinţă armonioasă va putea veni pe lume. Sufletul omului trăieşte 1000-1100 de vieţi. Apoi el se distruge şi se creează din nou. în final, toate sufletele îşi pierd caracteristicile proprii, individuale şi se întorc la Dumnezeu şi devin una cu Dumnezeu, care este, deopotrivă, suprema personalitate şi supremul impersonal.

© Lazarev - Cartea a 4-a