In Memoriam

Trei carari

Cu mult timp in urma, erau trei prieteni care au facut juramint sa urce pe virful inzapezit al unui munte ca sa se aseze la picioarele sfantului care traia acolo si sa invete din intelepciunea lui.

Pornind impreuna la drum, au ajuns la o rascruce de unde se faceau trei carari diferite, fiecare ducind spre creasta muntelui si spre sfantul cel plin intelepciune. Prima carare urca drept pe munte. Era calea cea mai scurta, dar foarte abrupta si plina de pericole. A doua cale patrundea si urca printr-un canion ingust si accidentat, batut de vinturi puternice; iar a treia cale incercuia muntele, in spirale line, pina in virf.

Dupa lungi discutii despre calea pe care ar fi trebuit s-o urmeze, fiecare dintre cei trei prieteni si-a ales o alta carare din cele trei, nereusind sa se puna de acord nicicum, astfel ca s-au despartit si fiecare a pornit spre virf pe calea lui. Dupa 7 zile, ajunse in virf cel care urcase pe calea directa dar abrupta,extenuat si singerind tot de pe urma ranilor dobindite pe cale. El se aseza la picioarele sfantului si astepta in tacere sosirea prietenilor sai. Dupa 7 saptamini, al doilea prieten, care urcase prin canionul cel ingustsi batut de vinturi, sosi in virf, ametit si tulburat si el de dificilul drum.Si el se aseza la picioarele sfantului, asteptindu-l pe cel care alesese calea cea lunga care serpuia in jurul muntelui. In fine, dupa 7 luni sosi si cel de-al treilea, plin de lumina si de pace launtrica. De cum se aseza si el la picioarele sfantului, ceilalti doi se aratara furiosi fiindca il asteptasera atit de mult si fiindca ei avusesera atit de mult de suferit, in timp ce urcusul lui fusese o binecuvintare. Inca o data se luara la cearta, discutind care carare era cea mai corecta de urmat catre sfant, si il intrebara pe sfant care era Adevarul.

Sfantul il intreba pe primul sosit, ce invatase pe calea aleasa de el. Cel care suferise cel mai mult raspunse:"Am invatat ca viata poate fi foarte scurta si ca drumul ei poate fi greu de indurat. Am alunecat si am cazut pe drum, si m-am ranit in cazaturile mele,si pentru fiecare pas inainte faceam efort cit pentru doi pasi. Sfinte, am ales eu calea cea justa catre tine? Sfantul ii raspunse printre lacrimi de Compasiune:"Da, iubitul meu, justa a fost calea ta".

Apoi sfantul il intreba pe al doilea sosit, ce invatase pe calea sa. Cel care ajunsese sus cu mintea tulbure din cauza vinturilor puternice raspunse: "Am invata ca drumul vietii nu poate fi prevazut intotdeauna, si ca nu te conduce mereu catre tinta dorintelor tale. Uneori credeam ca stiu calea, ca sa constat apoi ca drumul isi schimbase directia si ma conducea din experienta in experienta, pina cind m-am trezit ca am ajuns in fata ta. Sfinte, am ales eu calea cea justa catre tine? Sfantul ii raspunse cu vocea Intelegerii:"Da, iubitul meu, justa a fost calea ta".

In fine, sfantul il intreba si pe cel de-al treilea, ce invatase el pe calea lui. Cel care ajunsese luminos si calm raspunse: "Am invatat ca, daca mergi prin viata avind Rabdarea ca tovaras de drum, calatoria nu mai este o povara pe care o porti, ci un miracol pe care il traiesti. Calea este dreapta si urcusul este blind atunci cind iti luminezi drumul cu Iubire. Sfinte, am ales eu calea cea justa catre tine? Sfantul raspunse cu zimbetul luminos al Iubirii: "Da, iubitul meu, justa a fost calea ta".

Atunci cei trei prieteni isi inclinara capetele cu reverenta, caci aflasera, in sfirsit, adevarul etern.

Daniel J.Mille

Zona de confort

(fragment din Personalitatea Alfa - Pera Novacovici)

Este acea zona fizica, psihica si emotionala in care noi aveam acea stare de bine: cand ne relaxam, cand facem lucrurile de rutina care nu ne trezesc prea multe emotii si probleme, cand suntem cu persoanele din grupul nostru social.

Din pacate, nimic NOU nu se intampla cand esti in zona de confort. Schimbarea, invatatul de lucruri noi, explorarea si descoperirea, toate acestea se petrec IN AFARA zonei de confort.

Vrei sa devii bun in relatiile cu sexul opus? Daca zona ta de confort e cu cei cativa prieteni sau prietene si nu esti dispus sa actionezi cu curaj si sa cunosti oameni noi, NIMIC nu se va intampla.

Vrei sa faci bani? Poate e timpul sa iti descoperi talentele naturale, sa ti le antrenezi si sa le valorifici. Dar pentru asta trebuie sa pasesti IN AFARA zonei de confort cu mult CURAJ.

Vrei sa schimbi ceva la tine in bine? Trebuie sa experimentezi, si asta te va duce AFARA din zona de confort.

De obicei simti in stomac emotii atunci cand esti pe teritoriu nou. Cand faci lucruri noi, cand intalnesti situatii si oameni si nu stii la ce sa te astepti.

Asta e BINE. Pentru ca daca pasesti de cateva ori in afara zonei de confort, iti vei mari zona de confort. Lucrurile care pareau grele de facut sau te faceau sa nu te simti bine sunt NATURALE SI NORMALE acum, pentru ca ti-ai extins zona de confort.

Tine minte! Daca nu faci lucruri care sa te aduca in afara zonei de confort, vei avea ce ai avut si pana acum. Esti multumit? Foarte bine. NU esti multimit? Iesi afara din zona de confort si actioneaza catre scopul tau.

Tot timpul te poti intoarce la zona de confort ca sa iti refaci energia si puterile! Dar vezi sa nu ramai acolo toata viata!

Nu ti se pare ciudat ca atunci cand esti mic toata lumea spune sa iti urmezi visele? Insa cand esti mare toti sunt jigniti, chiar si numai daca incerci? Eu nu am renuntat. Si asta da sens vieti mele. Iar mesajul meu este: NU RENUNTA LA VISURILE TALE!

NU fi obedient si nu te agata de lucrurile exterioare. Bazeaza-te pe tine si pe fortele tale.

- Asuma-ti responsabilitatea, o data pentru totdeauna, pentru TOT ce se intampla, bine sau rau, in viata ta si intelege ca tu faci lucrurile sa se intample.

- Nu mai astepta niciodata aprobarea, acceptarea, aprecierea sau recunoasterea de la cei din jur.

- Increderea in fortele tale in orice domeniu vine dupa ce actionezi,esuezi de cateva ori, inveti lectii si apoi reusesti sa faci mai bine acel lucru. Astfel vei dobandi incredere.

- Scapa de temeri si nesigurante. Toti murim. Actioneaza cand esti in putere, sa nu ai regrete cand iti mai raman doar amintirile. Trebuie sa ai ce povesti nepotilor.

Ce vor zice oamenii? Daca spun ceva, cei din jur vor fi de acord?

NU da puterea oamenilor din jur. Cauta puterea din tine.

Daca nu respecti regulile de mai sus, se vor intampla cateva lucruri neplacute:

- oamenii nu vor dori sa stea in preajma ta, pentru ca ii obosesti;

- vor simti ca le furi energia si ca trebuie sa se concentreze pe nevoile si trairile tale emotionale, in loc sa se concetreze pe ale lor;

- se vor simti indreptatiti sa abuzeze de tine, de timpul tau, de banii tai si de orice altceva;

- vei parea o persoana disperata;

Filme

Pentru cine are mai mult timp

Transfigurarea. Exercitii practice de fericire

Nu presupune efort. Sau nu in intelesul obisnuit. E ca atunci cand te uiti la un cub desenat. Privita intr-un anume fel, figura geometrica pare ca iese in relief, depasind hartia. Cercetand mai atent, iti creeaza impresia ca se afunda si isi contureaza volumul undeva intr-un plan de adancime. Poate ca initial a parut cu neputinta de privit si "altfel". Deoarece, atunci cand te obisnuiesti cu o anumita imagine, e greu sa schimbi perspectiva. Dar chiar in clipa in care reusesti, iti dai seama ca cealalta viziune a fost tot timpul acolo si e foarte simplu sa vezi exact asa cum doresti.

Daca ai privit vreodata pe cineva urmarind sa treci dincolo de trasaturile si calitatile sale aparente, nu te intrebi ce este transfigurarea. Pur si simplu stii. Este fenomenul misterios care face ca realitatea sa capete o aura de sublim, sa se incarce cu magie, frumusete si semnificatii nebanuite. Este procedeul care te conecteaza instantaneu la energii inaltatoare, te transporta de la banal catre ideal, de la obisnuit catre extraordinar.

Transfigurarea dezvaluie poezia care se ascunde in spatele tuturor lucrurilor, fenomenelor, fiintelor. Este oglinda in care realitatea ne apare in ipostaze arhetipale.

Frumusetea este cu adevarat in ochii privitorului. N-a fost si nu poate fi altundeva.

Piersicul nu face portocale

E mai usor sa transfiguram dupa ce reusim armonizarea dintre emotii si mental, dupa ce atingem si facem sa dureze starea de "minte in inima si inima in minte".

Transfigurarea nu este iluzionare. Ea trebuie sa porneasca intotdeauna de la un element real, obiectiv al fiintei sau fenomenului in cauza. Intuitia insotita de afectivitate si imaginatie creatoare genereaza apoi viziunea esentializata care eleveaza si imbogateste atat pe cel care transfigureaza, cat si obiectul transfigurarii sale.

Daca privim un piersic inflorit, putem anticipa cu bucurie momentul in care va fi plin de piersici dulci si zemoase, dar nu are rost sa ne iluzionam ca va rodi portocale. Mergand mai departe, putem sa contemplam in el toti piersicii care au existat, exista sau vor exista vreodata, cu care el este intim legat, sau chiar piersicul primordial, din care toti acestia au provenit. Mai mult chiar - piersicul nostru, care in mod obiectiv pulseaza de viata, ne poate pune la unison cu intregul univers vegetal. Cu viata insasi!

Porneste de la arhetipul zodiei

Cea mai simpla si mai utilizata metoda de transfigurare porneste de la calitatile pe care cel drag le manifesta datorita influentelor zodiacale. Fiecare om, fie ca este constient sau nu, rezoneaza cu toate caracteristicile minunate pe care i le-au impregnat astrele la nastere.

Daca iubita ta este in zodia Racului, poti sa te raportezi cu usurinta la trasaturile speciale pe care aceasta constelatie i le imprima: sensibilitate, devotament, afectivitate, energie feminina rafinata. Prin transfigurare, ea nu va mai fi pentru tine o simpla femeie, ci un model arhetipal al zodiei sale, ingloband in mod ideal toate acele calitati. Evocarea de acest tip te va face sa intri fulgerator in rezonanta cu energii cosmice, specifice si va ridica relatia voastra pe culmi spirituale, sublime.

Iata calitatile manifestate preponderent de fiecare dintre cele douasprezece semne astrologice:

Zodia Berbecului - candoare, inocenta exuberanta, vointa;
Zodia Taurului - vitalitate, stabilitate, simt estetic, senzualitate;
Zodia Gemenilor - inteligenta, afectivitate rafinata, originalitate;
Zodia Racului - devotament, sensibilitate, iubire materna;
Zodia Leului - generozitate, forta, iubire cosmica;
Zodia Fecioarei - puritate, daruire, constiinciozitate;
Zodia Balantei - armonie, senzualitate rafinata, frumusete;
Zodia Scorpionului - pasionalitate, regenerare, mister;
Zodia Sagetatorului - cunoastere, libertate, spontaneitate;
Zodia Capricornului - profunzime, seriozitate, aspiratie spre perfectiune;
Zodia Varsatorului - altruism, prietenie, iubire universala;
Zodia Pestilor - credinta, iubire, spiritualitate.

Concentreaza-te asupra calitatilor

Pe langa iubire si continenta sexuala, transfigurarea este nelipsita in amorul tantric. Mircea Eliade a punctat fara ezitare - in lipsa acesteia, contopirea erotica ramane un act profan. Transfigurarea fiintei iubite declanseaza deschiderea catre infinit si sublim. Cind iubitul isi transfigureaza iubita, iar femeia il transfigureaza la randul ei, relatia lor capata o dimensiune transcendenta, care depaseste cu mult fericirea dintr-un cuplu obisnuit.

La inceputul fiecarei intalniri, "contemplarea afectiva a celuilalt", este un mijloc extrem de simplu de a declansa magia in cuplu. Este ideal ca starea sa dureze si sa se expansioneze in timpul intalnirii, dar si dupa ce iubitul si iubita nu mai sunt impreuna in acelasi spatiu fizic.

Cauta sa te raportezi constant numai la calitatile fiintei iubite, amplifica-le prin transfigurare, idealizeaz-o. O asemenea atitudine face mai mult decat orice discutii despre defectele care te deranjeaza, despre gesturile sale care te nemultumesc. Transfigureaza permanent, si atunci cand esti in prezenta sa, si atunci cand vorbesti despre cel iubit, si atunci cand doar te gandesti la cel iubit. In timp, are efecte extraordinare si transformarea sa benefica se accelereaza. Nu e nevoie sa crezi ca e posibil. Pur si simplu verifica transfigurand fiinta iubita.

sursa: www.venus.org.ro

Acolo unde tacerea vorbeste

Scrisoare

Te-am urmarit cand te-ai trezit in aceasta dimineata si speram ca vei sta de vorba cu mine; macar cateva cuvinte, ca sa-mi ceri parerea sau sa-mi multumesti pentru binele care ti s-a intamplat ieri. Dar mi-am dat seama cat te preocupa sa alegi cu ce te vei imbraca. Cand te pregateai in graba, stiam ca ti-ar ramane cateva minute sa ma saluti, dar erai prea ocupat.

Odata, a trebuit sa astepti un timp, ai stat 15 minute fara sa faci nimic. Apoi am vazut cum ai sarit in sus. Am crezut ca vrei sa vorbesti cu mine, dar tu, in loc de asta, te-ai repezit la telefon si ti-ai chemat un prieten ca sa discutati cele mai noi barfe. Te-am privit cu rabdare toata ziua. Cred, totusi, ca erai prea ocupat ca sa mai ai un pic de timp si pentru mine.

Am observat ca, inainte de pranz, te-ai uitat in jur. Poate te-ai simtit jenat ca sa imi vorbesti, de aceea nu ti-ai aplecat capul. Cand ai privit cu trei sau patru mese mai incolo, ai vazut cum, cativa din prietenii tai mi s-au adresat scurt inainte de a incepe sa manance. Tu nu ai facut-o. E-n regula. Dar mai este inca timp si sper ca, totusi, vei sta de vorba cu mine. Te-ai dus acasa. Asa se parea ca ai multe treburi. Dupa ce le-ai rezolvat pe unele din ele, ai deschis televizorul. Nu stiu daca iti place sau nu televizorul, insa indiferent de ceea ce se difuzeaza, stai si privesti in nestire emisiunile. Am asteptat din nou, cu rabdare, cat timp ai cinat, in timp ce te uitai la televizor, dar nici acum nu mi-ai vorbit. La culcare pareai prea obosit. Le-ai urat noapte buna celor din familie, apoi te-ai prabusit pe pat si ai adormit in cateva clipe. Acest lucru este de inteles, deoarece, poate, nici nu realizezi ca eu sunt intotdeauna, acolo, langa tine. Sunt mai rabdator decat ai crede; si vreau sa te invat cum sa fii si tu rabdator cu altii. Te iubesc foarte mult si in fiecare zi astept un salut cu capul, o rugaciune sau un pic de recunostinta in inima ta. E foarte greu sa vorbesti de unul singur. Desigur, tu te trezesti din nou, iar eu te voi astepta din nou cu dragostea mea. Sper ca astazi ai de gand sa-mi acorzi un pic de timp..

Sa ai o zi frumoasa!

Prietenul tau, Dumnezeu

Nora si feminismul

Nora si feminismul
10 martie


Cunoscutul umorist italian Alfredo Panzini, anti-feminist inversunat, cita cuvintele Norei, intr-una din schitele sale Macaroane cu sardele, ca fiind semnalul feminismului de azi. Nu sunt multi ani de cand un mare poet spunea printr-o eroina de-a sa aceste cuvinte: "Eu nu stiu (sotia vorbeste sotului) cine din noi doi are mai multa dreptate, dar stiu ca adevarul tau nu e adevarul meu; si acum, ca stiu asta, nu pot sa te mai urmez. Fiecare din noi sa-si croiasca o cale proprie." Lumea a aplaudat la aceste cuvinte, dar ele au insemnat inceputul marii revolutii in care traim astazi.

Desigur, femeia are o mare personalitate, dar ea e inspaimantator de incopatibila cu casatoria. Una din cele doua personalitati trebuie sa se sacrifice… Intamplator deci Nora este o feminista, care isi cere drepturile la o educatie pe baza de libertate si, in consecinta, responsabilitatea. Dar am scobori drama reducand-o la un conflict simplu de opinii sociologice. Poate ca Nora este cea mai ibseniana drama, cuprinzand in sine toate aspectele conceptiei si mestesugului literar al dramaturgului scandinav. Mai tare si mai adanc este in fond conflictul dintre sexe; indoita intelegere a vietii ce deriva din doua moduri de adaptare felurite. Ca atare, antinomia nu urmareste o solutie, ci numai artistica prezentare a unei dualitati insolubile. Sufletul lui Helmer graviteaza catre o singura finalitate: siguranta si stabilitatea in viata. El e prevederea virila, constiinta obiectiva ce actioneaza condusa de cauze finale. Nora insa e manata de o singura preocupare: sa-si conserve barbatul si sa-si indeplineasca indirect rostul sexului sau. Ea n-are decat o logica: aceea a pasiunii, in care nu intra nici un element de luciditate. Aici sta drama primitiva, umana, ireductibila. Nici un interes de natura ideologica nu intuneca la reprezentare, adevarata lupta inlocuind-o cu discutie, fata de care sa trebuiasca a lua o atitudine. Caci cine are dreptate ? Helmer sau Nora ? evident, amandoi. Helmer este nesuferit de lucid, de protector si de egoist. El nu cere decat dragoste si masura si nu are generozitatea nici unui act necumpatat. El osandeste pe aceea care prin sacrificiul linistii ii salvase viata. Si totusi, lipsa de idealism este o forma mai inalta de adaptare. Helmer are instinctul egoist al spetei, si desigur ca teoretic ar fi admis mai degraba moartea proprie decat moartea civila a familiei sale. Ca atare, Helmer, cu lasitatile sale conservative, este fara discutie simpatic. Dar, cu toata usurinta ce poate prabusi o truda indelunga a omului, Nora este iarasi o creatura suava si simpatica. E periculoasa, inconstienta si usuratica, dar e insufletita de o pasiune oarba, capabile de mari delicte salvatoare. Lumea vazuta cu ochiul lui Helmer este burgheza si monotona, cea vazuta cu ochiul Norei este ideala, dar periculos de puerila. Helmer ti Nora nu se opun dar pentru a se respinge, ci pentru a se determina, completandu-se. In acest chip, conflictul final nu este o artificiala razboire de conceptii, ci pur si simplu o forma de revolta a demnitatii jignite. Helmer nu intelege pe Nora. Nu pricepe ca alaturi de fulul sau de a privi viata este legitim si necesar acela ideal al Norei. El doreste feminin numai trupul, judecata Norei o vrea insa masculina. Nora nu este insa o feminista, caci nu cere drepturi virile, ci dimpotriva, o femeie care isi vrea pretuita ca atare contributia sa la viata. Cand Helmer va pricepe ca usuratatea Norei era o forma de colaborare prin vinovatie si nesocotita abnegatie la existenta comuna, o va apara recunoscator in toate erorile ei sublime, si astfel minunea se va intampla. Nora ca femeie cere in literatura aceleasi drepturi ca si copilul: de a fi pretuita pentru personalitatea ei ca atare, iar nu in masura in care poate inlocui un barbat. Nora combate feminismul.

(George Calinescu - Viata literara, III, 77, p.1.)

Dialog in cinci timpuri

Dialog in cinci timpuri
21 ianuarie


- Ai observat, Fiametta, ce stransa legatura este intre nuanta de emotivitate a frazei si timpul verbelor ?

- Credeam ca timpurile nu au alt rost decat acela de a arata ordinea imaginilor inauntru spiritului.

- Si cu toate acestea sau tocmai prin aceasta modul sufletului e legat de temporalitate.

- Lamureste-ma printr-un exemplu.

- Asculta: "Te vad adesea trecand pe strada, cu gandul dus catre un orizont indepartat. Tu nu ma vezi. Fata, torsul, soldurile au capatat plenitudini mai grave. Daca de sub valul nestatornic al rochiei iti aluneca uneori rotunditatea casta a genunchiului, eu recunosc in tine efebul de altadata. Doar ochii isi mai pastreaza intunecimea copilareasca." Ce atmosfera sufleteasca invaluie aceste fraze ?

- (zambind) Vorbele tale desteapta imagini in miscare. Fie ca portretul pe care mi-l faci are in sine ceva dinamic, fie ca nu te pot inchipui spunand sau gandind aceasta fara atitudinea patetica, cred ca exemplul tau are efect dramatic.

- Fireste. Prezentul este timpul actualului, adica al actului. Si cu actul incepe drama. Dar asculta alt exemplu: "A fost atunci o mare neintelegere. Am plecat cu indoiala ca nu ti-am spus tot si cu credinta ca n-ai raspuns decat pe jumatate. Multa vreme am crezut ca fusesem inselati de vorbe si-am asteptat lamurirea. Dar tu n-ai mai vorbit, sufletele au adormit si toate s-au uitat". Ce impresie iti fac aceste cuvinte ?

- Au ceva informativ si inexorabil totodata.

- Cum iti explici asta ?

- Stiu eu ? poate fiindca perfectul este timpul actiunilor desavarsite, eliminate din suflet, ridicate la impersonalitatea realitatilor obiective. De aici caracterul de cunoastere al verbelor si sentimentul de nereversibilitate al evenimentelor.

- Asa este. Asculta acum: "Staturam cateva clipe fara sa ne privim, fixand intre noi un punct pe pamant. Apoi be stranseram mana cu solemnitate. De trei ori, dupa despartire, intoarseram capul indarat si de trei ori il indepartaram rusinati de a ne fi surprins in acelasi gest. Lumea, trasaturile, strazile se gramadira apoi intre noi si te evocai zadarnic pe locul unde disparusi." Spune-mi si impresia pe care ti-o fac aceste fraze.

- (trista) Percep mai cu seama actiuni. Cum insa aceste miscari nu sunt prezente , ci numai evocate subiectiv, gandesc ca exemplul tau are o atmosfera epica. Totusi le-am ascultat nu fara o oarecare tristeta.

- Tristetea e a fondului. Adevarul te-a intristat, si asta ma maguleste. Nota fundamentala este insa dinamica. Fiindca in perfectul simplu actiunea, desi subiectiva, nu este inca recenta, lucrurile iau o infatisare de semi-actualitate istorica. Dar sa trec mai departe: " Noi nu stiam atunci ca ceea ce era mai durabil era tocmai amintirea lucrurilor dorite. Eram plini de nerabdarea de a iesi din noi insine si de a realiza in afara asa cum ne visam inauntru. Piedica pusa de-a curmezisul actiunii noastre ni se parea o calamitate si nu era decat un prilej de prelungire a gandului curat. Tu mai mult ca oricare alta erai dornica de realitate si dadeai aiurea ce visai cu mine, impartasindu-mi cu inconstienta cruzime cate din cele gandite pentru tine si cu tine se infaptuiau fara mine. Dar era dat sa nu ramana decat visurile." Spune-mi si aici parerea.

- (miscata, tace)

- Ochii tai uzi vorbesc in locu-ti. Imperfectul este timpul melancoliei. Stii de ce ?

- (tace)

- Fiindca este timpul nedesavarsirii, al lucrurilor care, desi trecute, sunt inca legate in sufletul nostru prin imperfectiunea lor, al trecutului creat continuu in suflet, al vietii in eterna devenire. De cate ori spiritul meu simtea oboseala prezentului sau inconvenienta bucuriei, n-aveam decat sa-mi pun gandurile la imperfect pentru ca apa mintii, involburata in prezent, sa-si reia cursul melancolic al meditatiei. Asculta mai departe: "Totul nu va fi fost o inutilitate. Vom reinvia in suflet momentele moarte, le vom face sa traiasca in mijlocul nostru si ne vom bucura astfel de ele ca de o realitate mai pura si mai temeinica, fiindca fi mereu prezenta - in noi." Vezi cata reculegere aduce in cugetate viitorul. El este timpul energiei, al entuziasmului si al renasterii. Prin el gandul…,dar ce sa mai continui mai departe. Vad efectul pe obrazul tau!

- (inviorata, zambeste)



( George Calinescu - Viata literara, III, 68-70 11, text reluat in Jurnalul literar, I, 24 din 11 iunie 1939, p.4.)

Fraternitate

Tazio Nuvolari, automobilist italian şi unul dintre cei mai importanţi piloţi de curse între anii 1930-1940, era un om îndrăgostit foc de maşina lui. Odată se plimba pe străzile Milanoului când un copil aruncă cu o piatră care lovi caroseria elegantei sale maşini. Tazio opri îndată, se adresă copilului şi, certându-l, îl întrebă:

-«De ce, naiba, ai făcut-o?»

Copilul îl luă de mână şi, plângând, îi răspunse:

-«Domnule, am încercat să opresc multe maşini dar niciuna nu a oprit. Am căutat să atrag atenţia oamenilor, dar fiecare îşi vedea de treaba lui. Am nevoie de ajutor, pentru că fratele meu a căzut din căruţ şi nu pot să-l ridic. De aceea am aruncat cu piatra în maşina dumneavoastră, pentru că ştiam că veţi opri ca să mă bateţi.»

Nuvolari îl îmbrăţişă pe copil şi se duse până la locul unde se afla fratele, îl ajută să se ridice din nou în scaunul său cu rotile, întrucât era paralitic, şi-i luă pe amândoi la cină.


Două atitudini: oamenii care „îşi vedea fiecare de treaba lui” neştiind despre durerea şi nevoia aproapelui şi micuţul care „ştiam că veţi opri ca să mă bateţi”. Nu-l interesează că va fi bătut de vreme ce fratele său va fi ajutat.

A ajuta, atunci când nu costă, este uşor. A ajuta cu preţul propriului sacrificiu şi al propriei dureri este eroic.

În care dintre aceste două atitudini mă recunosc pe mine însumi?

Caritate fina

Ziua se revarsă friguroasă. Felipe se refugie într-un bar pe care-l vizitează zilnic şi ceru o cafea cu puţin lapte. Lângă dânsul se află o bătrână care tocmai a cerut o cafea cu lapte şi pâine prăjită.

Omul o analiză pe eventuala sa tovarăşă. Haine de joasă calitate, papuci nepotriviţi pentru frigurile acelea şi un chip şters cu o atitudine resemnată.

Felipe verifică dacă vecina lui savurează din plin micul dejun.

-«Barman, cât îţi datorez?»

-«Un euro nouăzeci, doamnă.»

Femeia căută în buzunarul său ponosit şi o lacrimă tristă, întunecată de ruşine, începu să-i apară de sub pleoapele sale.

-«Doamnă, v-a căzut moneda aceasta de doi euro – îi spuse Felipe – în timp ce-i oferi banii.» (Agustín Mañero)


A face binele căutând aplauzele este o modalitate bună de a-l degrada. „Să nu ştie stânga ta ceea ce face dreapta” (Mt 6,3).

Ideal ar fi ca nici beneficiarul să nu ştie cine este binefăcătorul. În felul acesta va trebui să-i mulţumească doar lui Dumnezeu pentru beneficiu şi nu s-ar simţi îndatorat faţă de nimeni.

Caritate virtuala

Un preot îl întreabă la catehism pe unul din micuţi:

-«Ia să vedem, Javi, dacă ai avea cinci portocale şi ai vedea pe un alt copil că-i este foame, i le-ai da?»

-«Da, domnule» – răspunse copilul imediat.

-«Şi dacă ai avea cinci prăjituri, la fel, i le-ai da?»

-«Da, desigur.»

-«Şi dacă ai avea un sandviş cu şuncă, i l-ai da?»

-«Nu, în nici un caz.»

-«Portocalele da, prăjiturile de asemenea, dar de ce sandvişul nu?»

-«Pentru că sandvişul îl am.»


Noi, creştinii uneori suntem dispuşi să dăm din ceea ce nu avem, însă de ceea ce avem nu vrem să ne despărţim.

Desprinderea de ceea ce nu ai este ieftină şi uşoară. Ceea ce recurge la buzunar este mai costisitor.

Franchete

Einstein se întâlni la o petrecere cu Charlot şi îi spuse:

-«Ceea ce admir la dumneavoastră este faptul că arta dumneavoastră este universală, toată lumea o înţelege.»

Charlot îi răspunse:

-«A dumneavoastră este mult mai demnă de elogii: toată lumea o admiră şi, practic, nimeni nu o înţelege.»


A recunoaşte şi a se bucura de reuşitele celorlalţi este semnul unei carităţi rafinate. A recunoaşte meritele celorlalţi, chiar dacă nu le înţelegem, este rodul unei inimi nobile.

Invidia ne face să reducem ba chiar să negăm valoarea celor care ne înconjoară. Aceasta denotă o inimă rahitică.

Recunosc, admir şi mă bucur de succesele celorlalţi tovarăşi ai mei?

Prea precaut

Un copil de vreo opt ani se afla pe stradă alături de un câine. Fiecărui trecător care trecea prin preajmă îi spunea rugător:

-«Vă rog, mângâiaţi câinele. »

Oamenii nu-l luau în seamă şi nici măcar nu se opreau. Până când un domn amabil se opri şi, mângâind câinele, îi spuse:

-«Văd că eşti un băiat bun şi ţii mult la căţelul tău. »

-«Nu este al meu» – răspunse copilul. «Voiam doar să aflu dacă muşcă. »


Un lucru este caritatea şi altul, total diferit, naivitatea. Uneori se confundă. În vremurile de faţă este important să ştim a le deosebi.

Prea multă lume face astăzi din cerşeală o profesie: s-au obişnuit să trăiască de azi pe mâine din pomană.

Cred că înseamnă caritate a analiza fiecare caz, pentru a vedea ce este mai potrivit pentru cel care cere.

Cocosul increzut

Un cocoş pretenţios, în fiecare dimineaţă, la deşteptare, îşi umfla pieptul şi-şi lansa în văzduh cântările sale. Întotdeauna, la puţin timp după ce cânta, ieşea soarele.

Era convins că soarele răsărea deoarece cânta el. Aceasta îl făcea să se simtă orgolios de puterea sa: ce ar fi de lumea aceasta dacă el nu ar cânta!

Într-o noapte dormi peste măsură. Când se trezi, soarele deja strălucea pe firmament. Bietul cocoş încrezut căzu într-o depresie teribilă.


De câte ori, asemenea cocoşului, ne credem indispensabili! Cineva a spus că cimitirele sunt pline de oameni care se credeau indispensabili. Au murit iar lumea nu s-a sfârşit şi soarele continuă să răsară în fiecare dimineaţă, chiar dacă nu ar mai exista vreun cocoş care să cânte.

Este adevărat că de împlinirea fidelă a datoriei noastre zilnice depind multe lucruri mari, în primul rând pentru noi înşine. Însă nimeni dintre noi nu este buricul pământului. Cel care se crede astfel, în loc de a face bine, mereu incomodează.

Stiinta sau ignoranta

Scipion Maffei a fost un inovator al teatrului italian din secolul al XVIII-lea. În acelaşi timp, era un om încrezut, mândru, vanitos care simţea un dispreţ total faţă de ceilalţi semeni.

Odată se adresă unei doamne de la Curte şi, orgolios, îi spuse:

-«Doamnă, cât aţi da să ştiţi ceea ce ştiu eu?»

La care doamna îi răspunse cu promptitudine:

-«Într-adevăr nu ştiu. Însă aş da dublul ca să ştiu ceea ce ignoraţi.»


Cel care ştie puţin, dar ştie că ştie puţin, deja ştie un lucru dintre cele mai importante care se pot şti. Cel care ştie mult şi crede că ştie totul nu încetează de a fi un ignorant periculos.

Umilinţa ne determină să recunoaştem limitarea noastră şi ignoranţa noastră. Oricât de mult ar şti cineva, mult mai mult este ceea ce nu cunoaşte.

Intelepciune si umilinta

Odată am auzit povestindu-se această întâmplare despre Don Marcelino Menéndez Pelayo:

Fiind director al Bibliotecii Naţionale, un vizitator îl întrebă un anumit lucru. Don Marcelino, cu toată simplitatea, îi spuse că nu ştia. Celălalt, impertinent, îi replică:

-«Păi trebuia să o ştiţi, pentru că pentru aceasta sunteţi plătit.»

Don Marcelino, fără să clipească, îi răspunse:

-«Mă plătesc pentru ceea ce ştiu. Dacă m-ar fi plătit pentru ceea ce nu ştiu, s-ar fi dus de râpă Ministerul Afacerilor.»


„Dacă m-ar plăti pentru ceea ce nu ştiu…” Şi o spunea unul dintre oamenii cei mai înţelepţi ai vremii sale. Adevăratul înţelept obişnuieşte să fie umil. Doar ignorantul crede că le ştie pe toate. Mândria este proporţională cu lipsa de cunoaştere.

Pe lângă aceasta, mândria te orbeşte, adică nu te lasă să vezi. Mândrul este incapabil de a depăşi ignoranţa în care se află deoarece, pentru a învăţa, este nevoie de a fi convins, într-adevăr, că mai rămân încă multe lucruri de cunoscut.

Mandria demascatoare

Un om de ştiinţă descoperi arta de a crea copii ale lui însuşi atât de perfect încât era imposibil să distingi originalul de reproducere. Într-o zi află că Îngerul Morţii îl căuta şi creă douăsprezece copii pentru a-l păcăli atunci când va sosi.

Îngerul nu ştia cum să afle care din cele treisprezece exemplare care se aflau în faţa lui era omul de ştiinţă. Îi lăsă pe toţi în pace şi se întoarse în cer. Dar nu pentru mult timp. Întrucât era expert în natura omenească, se gândi să-i întindă o cursă. Reveni şi-i spuse:

-«Dumneavoastră trebuie să fiţi un om de geniu, domnule, ca să puteţi reuşi nişte reproduceri atât de perfecte ale dumneavoastră înşivă. Am descoperit, însă, că lucrarea dumneavoastră are un defect, un singur şi minuscul defect.»

Omul de ştiinţă făcu un pas înainte şi strigă:

-«Imposibil! Unde se află acest defect?»

-«Chiar aici» – răspunse îngerul, în timp ce-l luă pe omul de ştiinţă de printre reproducerile sale şi-l duse cu sine.


„Singurul lucru necesar pentru a scoate la iveală ‘ego-ul’ este un cuvânt de laudă sau de critică.”

Omul de ştiinţă nu admitea ca opera lui să aibă vreo greşeală. Mândria i-a fost spre pieire.

Care este reacţia mea în faţa măgulirii şi a criticii? Cel care face lucrurile pentru Dumnezeu şi faţă de Dumnezeu, dă puţină importanţă părerilor omeneşti. Cel care nu-l are pe Dumnezeu obişnuieşte să danseze după cum i se cântă. Câţi nu gândesc şi simt în particular într-un fel iar în public se arată altfel!

Idolul cazut

Un muncitor care mersese la munte dădu la un moment dat peste un păun. După mai multe încercări reuşi să-l prindă. Satisfăcut şi mândru, îl duse acasă şi neavând un loc mai potrivit unde să-l pună, hotărî să-l lase în ogradă, laolaltă cu găinile.

Găinile, văzând penajul şi coloritul păunului rămaseră înmărmurite. Îl priveau ca pe o fiinţă venită de pe o altă planetă. Aproape că îl considerau o fiinţă divină.

Recent sositul se „umfla în pene” cu înfumurare printre îndepărtatele sale rubedenii.

Sosi momentul „raţiei”. Muncitorul aruncă la păsări grăunţe şi buruiană. Acea minunăţie de pasăre, flămândă, se aruncă asupra mâncării ca oricare altă găină.

Scena la care asistaseră le dezamăgi pe găini: acea minunăţie de pasăre, avea nevoie să-şi umple guşa la fel ca ele; asemenea lor, era dependentă de hrană.

Admiraţia se transformă în decepţie şi dispreţ. Se luară la ciupit cu păunul şi-i smulseră penele.

Iar cel care, cu puţin timp mai devreme stârnea admiraţie, acum, fără pene şi decolorat, stârnea milă şi arăta ridicol.


Atunci când aplauzele ne gâdilă auzul, este bine să ne amintim de greşelile şi mizeriile noastre. Aceasta ne ajută să evităm leşinul.

Nu suntem ceea ce părem a fi. Suntem ceea ce suntem înaintea lui Dumnezeu. Viziunea Domnului este adevărata viziune.

Umbra gigantica

Un copil dintr-un sătuc grecesc trebuia să meargă la şcoala dintr-un sat învecinat, situată la o oră de mers pe jos. Mama sa îl însoţi în prima zi de şcoală. Ca să ajungă la timp au plecat de acasă dis de dimineaţă. Când de-abia parcurseseră 300 de metri, copilul uită de scopul acelei deplasări şi rămase surprins de propria sa umbră care făcea ca el să pară un gigant de vreo 30 de metri. Mama se opri şi, privindu-l direct în ochi, îl sfătui:

-«Nu-ţi admira umbra la răsărit, fiule… Priveşte-o doar la amiază.»


Când orgoliul sau mândria îl domină pe cineva, acesta nu se mândreşte pentru ceea ce este, ci pentru umbra lui: imaginea pe care el şi-o proiectează despre sine însuşi.

La amiază, atunci când soarele bate mai drept, umbra se reduce la mărimea ei normală. Orice circumstanţă care ne afectează este de ajuns pentru a ne pune la punct.

De aceea, este foarte util faptul de a reflecta asupra comportamentului nostru în faţa greutăţilor vieţii. Aceasta ne ajută să ne cunoaştem pe noi înşine.

Vederea dubla

Un tată îi spuse fiului său, care suferea de vedere dublă:

-«Fiule, tu vezi două lucruri în loc de unul.»

-«Dar, cum poate fi astfel» – răspunse băiatul – «pentru că dacă ar fi aşa, atunci aş vedea patru luni în loc de două. »


Toţi suntem expuşi acestui risc: a crede că realitatea este tocmai ceea ce credem. Băiatul întotdeauna a văzut două luni şi credea că aceasta este realitatea.

Iar când cineva crede că realitatea este ceea ce el crede, nici măcar nu se gândeşte la posibilitatea că el ar greşi. E nevoie de o atitudine de umilinţă în viaţă pentru a nu ţine morţiş la propriile convingeri.

Emil Cioran si altele despre viata

Cine prefera placerile costisitoare in dauna celor gratuite sau foarte ieftine, trebuie, de cele mai multe ori, sa plateasca pentru aceasta alegere cu o cantitate mai mare de munca. Filosoful roman Emil Cioran explica insa de ce munca tampeste.

"Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei insisi. Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil. Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.

Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor,intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca.

Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce,ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic. In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi - nu in sens de egoism, ci de crestere interioara -, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara." Emil Cioran

Ideea din spatele citatului este ca munca in exces diminueaza personalitatea umana, cu cat muncesti mai mult, cu atat te transformi mai mult intr-un automat, robot. Ti se diminueaza sau chiar dispare timpul sa-ti pui intrebari, sa gandesti, timpul destinat contemplatiei, artei, amicilor, persoanei iubitea, adica exact ceea ce ne defineste ca oameni. Viata ti se petrece intr-o rutina obositoare (de la a da cu sapa, pana la a aduna cifrele intr-un cabinet de contabil si chiar pana la a preda aceeasi materie, ani de-a randul, elevilor de aceeasi varsta), pe care cand o termini, nu mai poti face altceva decat sa dormi, pt a o putea lua de la cap a doua zi.

Munca in exces dezumanizeaza si de aceea e imperativ sa vedem munca cel mult ca pe un rau necesar, ce trebuie evitat sau scurtat ori de cate ori avem ocazia, daca vrem sa ne pastram integritatea fizica si sanatatea mintala.

In consecinta, repet ca cei care umbla dupa placeri scumpe, chiar daca au, uneori, un mic plus de satisfactie dintr-o mancare luata la un restaurant de lux, fata de cea luata la cantina, sunt per total in pierdere... daca si-au sacrificat emotiile, receptivitatea si sensibilitatea... viata la modul simtit, simturi cu care sa te cutremure unduirea unui lan de secara. E de preferat lanul de secara intr-un amurg de zi de vara decat sa cersesti unei sticle de whiskey sa te faca sa simti ceva...

Validation